Mass-media și politica memoriei

Cel mai mare dușman al acestui popor a fost și rămâne incredibila lui capacitate de banalizare a răului. De sute de ani deja, românii adoptă anormalul distructiv cu o inconștiență năucitoare și o lejeritate ieșită din comun. Sursa transformării răului într-un firesc ușor iritant stă într-un egoism feroce și în granițele înghesuite ale zonei de confort. Odată ce confortul este atins, cu un efort minim, prin prisma pretenților reduse foarte des la nivelul animalic, răul se transformă într-un bâzâit enervant, dar nicidecum într-o povară apăsătoare care să tulbure liniștea sufletească, să nască puternice senzații de revoltă sau sentimente de frustrare. “Înfiorătorul” se transformă într-un molatec “cam urât”, “revolta” în “mă cam enervează”, “hoția” într-un apreciativ “s-a descurcat”, “înșelătoria” într-un laudativ “l-a făcut pe fraier”.

Gândiți-vă la senzația de indiferență resimțită de cei mai mulți dintre români atunci când aud că un primar a fost arestat. În cel mai fericit caz, curiozitatea merge în direcția aflării circumstanțelor în care a fost prins. Afirmația că un primar fură este de un firesc teribil. Cea mai des întâlnită este următoarea poziționare: “Probabil că a exagerat, de l-au prins. Trebuia să mai facă și el ceva pentru oameni, nu să tragă doar pentru el”. Nu furtul e condamnat, ci “cantitatea” de furăciune.

Consider că rolul de solist în accentuarea acestei stări de fapt l-a jucat în ultimii 25 de ani mass-media din România. Prin modul în care formatorii de opinie s-au raportat la răul din societatea românească, au reușit într-un timp relativ scurt să îmbrace tot ce era mai rău și mai urât în hainele normalității. Invitarea politicienilor condamnați în studiourile tv, pe post de experți, de cunoscători, de “explicăreți” ai evenimentelor la zi n-au făcut decât să spună cu subiect și predicat că ceea ce au făcut nu este impardonabil. Detașarea cu care Miron Cozma ne povestește despre viața în pușcărie, la televizor, șterge ultima tușă a tabloului de neuitat al minerilor care zdrobeau trupuri de barbați și femei laolaltă, vinovați pentru că ființează fără voia lui Ion Iliescu. Și, ca o flegmă aruncată direct pe memoria acelor victime, într-un cor scabros, jurnaliștii români îl gratulau pe Iliescu cu apelativul de cel mai experimentat om politic. Au șters tot: sânge, lacrimi, violență, urât. Totul a fost și este șters. Continue reading

Advertisements