Mass-media și politica memoriei

Cel mai mare dușman al acestui popor a fost și rămâne incredibila lui capacitate de banalizare a răului. De sute de ani deja, românii adoptă anormalul distructiv cu o inconștiență năucitoare și o lejeritate ieșită din comun. Sursa transformării răului într-un firesc ușor iritant stă într-un egoism feroce și în granițele înghesuite ale zonei de confort. Odată ce confortul este atins, cu un efort minim, prin prisma pretenților reduse foarte des la nivelul animalic, răul se transformă într-un bâzâit enervant, dar nicidecum într-o povară apăsătoare care să tulbure liniștea sufletească, să nască puternice senzații de revoltă sau sentimente de frustrare. “Înfiorătorul” se transformă într-un molatec “cam urât”, “revolta” în “mă cam enervează”, “hoția” într-un apreciativ “s-a descurcat”, “înșelătoria” într-un laudativ “l-a făcut pe fraier”.

Gândiți-vă la senzația de indiferență resimțită de cei mai mulți dintre români atunci când aud că un primar a fost arestat. În cel mai fericit caz, curiozitatea merge în direcția aflării circumstanțelor în care a fost prins. Afirmația că un primar fură este de un firesc teribil. Cea mai des întâlnită este următoarea poziționare: “Probabil că a exagerat, de l-au prins. Trebuia să mai facă și el ceva pentru oameni, nu să tragă doar pentru el”. Nu furtul e condamnat, ci “cantitatea” de furăciune.

Consider că rolul de solist în accentuarea acestei stări de fapt l-a jucat în ultimii 25 de ani mass-media din România. Prin modul în care formatorii de opinie s-au raportat la răul din societatea românească, au reușit într-un timp relativ scurt să îmbrace tot ce era mai rău și mai urât în hainele normalității. Invitarea politicienilor condamnați în studiourile tv, pe post de experți, de cunoscători, de “explicăreți” ai evenimentelor la zi n-au făcut decât să spună cu subiect și predicat că ceea ce au făcut nu este impardonabil. Detașarea cu care Miron Cozma ne povestește despre viața în pușcărie, la televizor, șterge ultima tușă a tabloului de neuitat al minerilor care zdrobeau trupuri de barbați și femei laolaltă, vinovați pentru că ființează fără voia lui Ion Iliescu. Și, ca o flegmă aruncată direct pe memoria acelor victime, într-un cor scabros, jurnaliștii români îl gratulau pe Iliescu cu apelativul de cel mai experimentat om politic. Au șters tot: sânge, lacrimi, violență, urât. Totul a fost și este șters.

Să mai întreb ce valuri a făcut în presă condamnarea Românie la CEDO pentru mineriade? Cât ar fi contat pentru noi toți să retrăim acele cumplite momente, să ne unim senzațiile de durere și frustrare într-o promisiune națională că nu vom uita nicicând ce a ieșit din resturile de suflet împuțite ale urmașilor comuniștilor?

Seara trecută l-am văzut și auzit pe sinistrul om Rareș Bogdan cum a transformat, împreună cu invitații săi, infracțiunea nașului său Sorin Roșca Stănescu într-o suspectă mișcare politică, înfățișându-l pe celebrul șantajist în ipostaza unui bărbat demn care nu s-a împușcat în gât ca alții. Insinuarea perfidă nu face decât să spună tare și apăsat că nu merita să fie arestat pentru niște inside trading. Că răul nu e chiar așa de rău.

Vă mai aduceți aminte cu câtă noșalanță l-au invitat în studiouri pe Bogdan Chireac, la scurt timp după episodul cu Ericsson și STS? Implicarea unui jurnalist, șef de ziar în afaceri dubioase cu statul nu este un motiv suficient de serios pentru a-l șterge din viața publică, în schimb, memoria telespectatorului a fost ștearsă ca un simplu cuvânt în Word.

Nu vă mai plictisesc cu exemplele. Sunt convins că vă rulează deja în minte. Ca un film prost și urât. Al meu rulează de ani de zile, fără sfârșit, pus pe repeat. Ura împotriva răului făcut de presa românească mă epuizează în fiecare zi. Și crește, consumatoare de energii, când văd că și tinerii jurnaliști fac, cu puține excepții, același lucru. Poate nu au același resort, și poate că totul vine dintr-o internalizare a valorilor promovate de jurnaliștii bătrâni, de vedetele murdărite de șpăgi și sinecuri, dar rezultatul e același.

Viteza cu care se mestecă știrile, lejeritatea cu care suspecți, infractori dovediți sau incompetenți sunt invitați să vorbească oamenilor, să le prezinte versiunea lor și să le picure minciuni poleite în creierul suficient de inabil, sunt factorii care reușesc să amestece aminitirile răului într-un cocktail al uitării.

Alternativa la presa tradițională încă nu există. Aș zice că nici măcar nu se întrezărește. Autoritatea presei, masele mari de oameni care primesc mesajele acesteia nu sunt și nu vor fi atinse prea curând de alte media.

Cunoașteți cuvintele Anei Blandiana: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie“. Ei bine, exact această memorie, cea care îți fixează chipul răului în minte și suflet, a fost diagnosticată cu metastază. Inertă, slăbită și resemnată, singura memorie care salvează suflete și aleargă răul în piața publică este acum o simplă amintire.

Politica memoriei nu e pentru noi, iar presa nu știe decât să uite selectiv.

Advertisements

Comentează aici

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s